Premiera absolută a piesei “D’ale carnavalului” a avut loc pe data de 8 aprilie 1885. Premiată la concursul organizat de Teatrul Naţional din Bucureşti de un juriu din care făceau parte, printre alţii, Alecsandri, Maiorescu şi Haşdeu, piesa şi-a aflat curând drumul către scena de teatru românească, fiind categorisită de exegetul Pompiliu Constantinescu drept o farsă pură, de o ingeniozitate extraordinară de situaţii. Un fante de mahala (Nae Girimea), pentru care se bat două femei (Miţa Baston şi Didina Mazu), doi amanţi înşelaţi (Iancu Pampon şi Mache Răzăchescu zis şi Crăcănel), Iordache, Catindatul, a cărui stare euforică aduce culoare de la începutul până la finalul piesei, un Chelner, Ipistatul, toate aceste caractere conturate cu o pană de artist, fac deliciul spectatorului care aşteaptă cu încordare descurcarea întregului conflict; iar ceea ce e mai cuceritor, dezvoltarea intrigii nu numai că nu descâlceşte problema, dimpotrivă, o încâlceşte şi mai mult. Într-o alcătuire de sonată, actul întâi şi al treilea, petrecute la frizeria lui Nae Girimea, încadrează perfect actul median, scena carnavalului a cărui cromatică se aseamănă unui carnaval veneţian.

De la premiera absolută cu o montare în pripă a lui Constantin Nottara şi o total neinspirată distribuţie, la actualitatea teatrelor româneşti, “D’ale carnavalului” şi-a găsit interpretări de valoare remarcabilă; departe de a fi considerată o piesă proastă a lui Caragiale, “D’ale carnavalului” a fost de fapt unanim apreciată ca fiind cea mai dificilă; un antivodevil compus cu o pană de artist.