Permanent ținta unei usturătoare ironii, conceptul de educație în societatea României de la finele secolului al XIX-lea și-a aflat cele mai neașteptate și savuroase transfigurări în schițele și momentele maestrului dramaturgiei noastre. Figura “pedagogului de școală nouă” este una impozantă și pedantă, în același timp hilară și deformată, o imagine distorsionată a mentorului într-o epocă a marilor imitații după cultura vest-europeană. Elevii? Trei apariții buffe, pline de viață și umor, descrise cu ironie bonomă a la Creangă, într-un minunat contrast cu pedagogul. Nici aici autorul nu pierde prilejul de a satiriza o societate cu care a fost în permanent conflict și căreia i-a condamnat deficiențele la cel mai înalt nivel artistic.